10 years of Human Invest!

My company is celebrating today 10 years of existence! It's fascinating to think that I've been around for half of this history... Moreover, it's an unique feel to see how things grow and take shape, from a small entrepreneurial idea to a solid company! Proud to be part of this story ;). So, here's an article written by Vio, one of the partners! Enjoy!

"Human Invest - 10 ani frumosi! Multumesc celor cu care am reusit impreuna!

1999 - prima intalnire cu Richard, asociatul meu de azi, la cafeneau hotelului Hilton, cu ocazia unui proiect pentru Coty Cosmetics.

Primele mari contracte: debutul anului 2000 - Connex Romania; 2001 – PricewaterhouseCoopers; 2002 – Bricostore Romania.

In 2003 semnam un contract pe termen lung cu Holcim Romania si lansam programul intern de abilitati manageriale ProManager (care a ajuns la ultima editie abia saptamana trecuta!).

In toamna lui 2004 semnam contractul de reprezentare exclusiva in Romania pentru compania Ken Blanchard si Human Invest incepe o noua epoca!

Din 2005 ne specializam pe programele de dezvoltare manageriala, renuntand la programele de “vanzari” si “customer service”. Incepem sa lucram cu licente ale partenerilor nostri: Ken Blanchard Companies, Inscape Publishing, Tom Peters Company UK, Human Synergistics, Spencer Johnson Partners, John Wiley & Sons, Inc.

2006 aduce consolidare interna, vizibilitate publica, personalitatea si caracterul companiei incep sa prinda contur. Incepem sa trecem de la sesiuni de training independente, la implementarea unor procese de invatare.

2007 si 2008 sunt ani de consacrare si noi inceputuri, cu aspiratii mai mari: programe de leadership de anvergura, facilitarea unor conferinte de management ale clientilor nostri, construirea programelor insotite de procese de asistenta in implementare, Lansam programele publice Nextep si sesiunile scurte. Lansam programele de e-learning. Human Invest ajunge frecvent in primele optiuni ale companiilor care investesc in educatia manageriala a angajatilor.

Am crescut impreuna cu o echipa plina de viata, ne-am distrat si ne-am intristat impreuna, am invatat de la ei lucruri pe care credeam ca le stiu, am facut greselile pe care le recomand clientilor sa nu le faca!

Azi, 17 martie, compania face 10 ani! E o zi in care sunt mai emotionat decat ma asteptam! Multumesc mult inca o data tuturor celor care mi-au fost aproape in acesti ani!"

Learning loops

I was doing lots of work on learning processes lately and this morning it hit me: it’s so funny how we keep running in the same loop, somehow repeatedly getting back to places where we’ve been before… be it in matters of work, relationships, love or hobbies, I find myself re-visiting old stations from my past, at times again and again…

The tricky part is, are we evolving or just moving in circles? I believe the answer to that makes all the difference! The learning loops moving up in spirals, getting back to where you one were but with a different perspective, being capable of gaining more out of the same circumstance, that’s the thing! That’s evolving! Being back again (stuck) in the very same spot, with the same fears, dilemmas and anxiety… is moving round in circles. From people I know changing their jobs due to boredom and being bored to death again in less than a year to women I know tolerating the same type of crap in their relationships over and over again to friends I have running around chasing for distant dreams but never making it to a take-off towards them…

This is the third time in my life I take up ballet. The fourth time I celebrate years passing in the same company and the fourth time I decided not to quit. The third time I mange to turn an old flame into a new friendship and the third time I realize that stuff I learned in AIESEC are still valid. The third time I get back to the same leadership truths and stated passions. The I-don’t-know-how-many-times that I realized that I just love houses and everything that has to do with living spaces.

Still, it’s the first time I admit to myself there’s no dance in my life and so little music without ballet. The first time I admit that working where I do is as good as I succeed at making it ;). I’m back in the same spots but I’ve learned so much!!! I’ve gone through this thick fog and thought it will lead me nowhere… and still, in this recurrent manner, I’ve grown and definitely learnt that what’s important… is always important.

And whatever you’ve once loved you’ll always love whether you choose to fight against it, ignore it, hate it or simply adjust to it and make those loved things and loved ones part of who you are…

The silent part

(January 09)

Time passes when you’re not looking at it.

Till one morning you’re struck by the truth! The truth, the only thing that really defines you! The one thing that’s been long buried in the absence of your acknowledgement of self.

We’re running around. Running around all stressed out doing stuff. And talking stuff. There’s all this doing, this talking, this loud talking, the strident laughter that is only meant to hide away the silent parts. The silent parts within. While paying no attention, time slips away, the silence within deepens and the noise outside increases. Instead of catching every second like a falling star you clutter all your feelings and thoughts deep within. There’s this random puzzle within, waiting to be solved and never getting the chance to. On the outside, the loud voices keep up the play.

I remember my time in the hotel in India. Every morning, there was the emerging on the scene. I was in the back, getting ready for ten minutes. I was then leaving the lockers, passing through the hallway in between the linen and the offices. Going up one narrow flight of stairs, passing through the main kitchen, all clanking and clinking of pots and pans. Finally another narrow hall where one needed to listen carefully before turning the corner so not to get hit by someone coming at full speed the other way. And so, five minutes later, there I was: stage on! The huge marble corridors, the soft music, the loud laughter. The outside was high volume and the inside was mute. There was less of me and more of my role. I was cast in my part and doing my best at playing it. Six months later I felt like having split personality: the glamorous laughing character and the silent me on the inside. It was the first time I truly felt the passing of time and the crime I’m committing. The crime of being without being me…

I’ve sworn I’d never do it again. I did. I’ve sworn that every time the laughter will get too loud and the silence too deep I will stop. And listen. And look at my every second that goes by…

I’ve failed myself once more… I’ve failed myself into talking and running and talking some more…

I’ve lost myself in the silent part and the even passing of time. I looked in the mirror and wondered where I was left the last time I checked. Like trying to find the page on a book left by the bed, no markings and too much time passed since the last read. There’s so much clutter… so many facts and too little truths. So much acting and too little backstage. Too much backstage on the scene and too much scene in the backstage… Too much scene. The script. The part. The role. The right things. So many right things and too little truths.

Truths… that I’ve actually known for so long that I started doubting them…

The Book. Page 1.

One crazy morning after two days spent at sea, I started it. The book I've long since planned on writing. My personal quest to sort out all demons inside and line them on paper. Just publishing the first page wirtten so as not to forget I committed myself to something. Do not expect more, soon... as it will come, you will know ;).


She looked around. The hand that was intended to grab the bag from beneath the chair remained empty. She felt a slight dizziness as she moved her eyes around, with enhanced intensity, looking for the same thing. But the bag was gone. Her temples starting throbbing and she felt as if a wall of fog was installing between her and the world. The reality was obvious: she just had been robbed. Her brain though, refused to acknowledge and was pulling back from the striking reality. She got up. She had to get up. The waitress was coming along with a large smile.

Two hours later, dizziness turned massive headache, she was sitting aimlessly on a shaded kerb just outside Rambla del Raval. Tears were rolling down and a cigarette was burning itself in her hand. Part of her still refused to believe what had just happened. After being robbed she had to go to the police. The tricky part was that she had no phone, no cash and cards, no ID and no plane ticket any longer. Her flight was just taking off, but she could not be there as she had nothing now that could have got her on that plane. She was racking her brains for the correct number of her father’s since she had no clue whom else to call, her boyfriend’s number was something she could never remember and most unfortunately Anna’s number as well. She felt more torn inside than ever and she was so pissed off she couldn’t stop her tears of bitterness from falling.

“The damn bastard! I bloody hate the damn bastard!” All she was left with were her green backpack with the clothes and stuff, the cigarettes and a lighter. That was what drove her nuts the most. “Who the hell am I? I embark on this crazy ‘quest’ and now that I managed nothing I succeed in being nobody! How the f*** am I getting any money back and get out of this hell hole?” she was screaming inside her brain.

Just as she was trying to solve the complicated riddle she had gotten herself into – probably mumbling to herself – she lift her eyes up and the shock of seeing the girl looking down at her made her jump up in panic, palms and back glued to the wall… if the episode before was surreal, this was a nightmare! She tried to get herself together and smiled faintly. “Hey…"

Si totusi scriu...

Reflectia brandului tau

Publicat la data de 25.07.2008 www.121.ro

Una dintre cele zece lectii de 'supravietuire' ale brandului personal recomandate de unul dintre cei mai mari guru in management ai timpurilor noastre, Tom Peters, este 'Cultiva-ti reteaua de Prieteni'! Daca in urma cu ceva ani eram toti concentrati pe 'relatia verticala' si loialitatea noastra fata de un sef si o organizatie, ceea ce spune cele mai multe despre noi si cat de multe putem face in ziua de astazi este reteaua mai degraba orizontala pe care o avem, reteaua de prieteni. de Alexandra Georgescu, HumanInvest

In lumea de azi, in continua miscare, conteaza din ce in ce mai mult cu cine iti petreci timpul si pe cine cunosti. E lumea in care succesul depinde de puterea brandului tau personal si brandul tau personal este dat de reputatia pe care o ai in cercul tau de cunoscuti. Sunt convinsa ca stiti macar un exemplu in care cineva, cu un post super-tentant de oferit intreaba: 'Stii pe cineva potrivit?'. Iar intrebarea e: cate persoane - cercul tau de cunoscuti - vor spune despre tine: 'Daca vrei idei noi si multa energie, sun-o pe Maria! Sunt putini oameni atat de dedicati si care isi stiu atat de bine munca! Plus, e foarte tare sa lucrezi cu ea!'

Ce spune reteaua pe care o ai despre tine? Pentru ca, asa cum am mai scris, brandul personal este reflectia noastra regasita fidel intr-o radiografie a cercului nostru de prieteni. Si daca asta pare abstract, mai bine o poveste care sa va indemne la o scurta analiza! O analiza cu voi insiva, sincera si la rece. Mai bine mai tarziu decat niciodata :)!

Povestea nu stiu cand incepe... intriga i se pierde in negura timpului si primele lucruri de care imi amintesc sunt deja desfasurarea actiunii: eram in Galati, copilaria la bloc, si ma imprieteneam cu toata lumea: de la fetele de varsta mea pana la copiii tigani din cartierul din spatele blocului. La bunica-mea, tot la bloc, eram prietena cu fetele, baietii, adolescentele si tinerele mame ale blocului. Tot in lista de favoriti intrau si prietenele bunicii, iar seara la povesti pe banca de la bloc eram la catarama! In cercul meu se aglomerau de-a valma fete si baieti, tineri si batrani, oameni cu atatea stiluri de viata, obiceiuri si realitati!

Cred ca in timp, facand parte din mine, obiceiul a devenit normalitate si la varsta la care am inceput sa pot palpa notiunea de valori personale, diversitatea a tronat la rang inalt ca un mod de a face lucrurile, de a trai viata. Au fost episoade in care am infruntat cu bravura certurile alor mei ca umblu cu 'neispraviti' (a se intelege 'prea putin intelectuali'). Au fost momente in care am invatat enorm doar pentru ca am trait langa un om atat de diferit, momente in care m-am indragostit fulgerator doar pentru ca simteam diversitatea in spatele unor ochi.

Au fost momente in care toata diversitatea relatiilor mele a durut transformandu-se volatil in diferente de intelegere si ajungand un perete de strapuns cu ambitie si mainile goale! Dar in toate aceste momente, daca cineva avea nevoie de un dram de pasiune si de nebunie pentru un proiect sau o idee mai ciudata, stiu ca se gandeau la mine: 'Intreab-o pe Alexandra! A mai facut ceva de genul asta!', 'Vezi ce zice Alexandra! Sigur i s-ar parea interesant!'. Si asa, am ajuns sa fac radio in liceu, revista liceului, petreceri, discursuri, munca de ONG in facultate, joburi part-time pe langa facultate si voluntariat, sa fiu implicata in conferinte, initiative de invatare, noi fundatii si un internship in India.

Si pentru ca brandul personal e reflectat in ceea ce traiesti, ceea ce respiri si ceea ce simti, in continuare cercul meu de prieteni e divers 'aruncat' pe glob din Singapore pana in nordul Americii. Adunati la un loc, suntem un Babel contemporan cu povesti combinate, intretaiate si seamanand doar marginal. E ceva magic, atat de mult din mine in fiecare dintre ei si atat de mult din ei in eul si brandul meu personal! E sifonierul meu cu haine in atatea stiluri din atatea colturi de lume, e pasiunea mea pentru oameni, locuri, tari si zbor. E meseria mea care implica atatea interactiuni, atatia oameni, de orice varsta, de oriunde si oricum.

Si deocamdata, povestea se opreste acum... De deasupra unei mari albastre, din avion, in drum spre alti prieteni dragi. Circumstantial dependenta de zbor si iremediabil dependenta de diversitate.

Latest thoughts on web

Ca de obicei incerc sa "ma scot" cu lucruri pe care le-am scris e drept, prin alte locuri insa :P...

Gasiti ultimele doua seturi de ganduri personale aici:

Paradoxul Alegerilor http://www.121.ro/content/show_article.php3?article_id=5739&page_nr=1

Dead-line-uri imposibile? http://www.feminis.ro/feminis/cariera/cum-sa-faci-fata-unor-dead-line-uri-imposibile-614

si ca sa nu fiu total nasoala, ganduri despre viata si alegeri... cum ar trebui sa alegem ceea ce ni se potriveste?

Cred ca busola care ne poate da in mod definitoriu sentimentul de satisfactie sau dimpotriva cel de lipsa de satisfactie intr-un loc de munca este cea emotionala. Cred foarte mult in capacitatea acestei „busole” interne de a ne arata mereu „nordul” chiar si atunci cand nu avem toata informatia sau toate argumentele pragmatice.

Ce este foarte important, ca atunci cand simtim emotional ca locul nostru nu mai e acolo unde suntem acum sau ca inclinam catre un anumit post, o anumita organizatie, sa nu uitam sa dublam tendinta emotionala de un set de argumente pragmatice foarte importante pentru noi! Dar in aceasta ordine si nu invers. Pentru ca daca incepem cu o decizie strict pragmatica pe care apoi incercam sa o sondam la nivel emotional rezultatele s-ar putea sa fie viciate doar de simplul fapt ca deja „intelectual” am luat o decizie si, de fapt, nu mai suntem deschisi la orice solutie!

Pasi concreti: Analizeaza cum te simti in primul rand cu alegerea pe care o ai de facut: ce te atrage, ce ti se pare „sexy”, ce iti face inima sa bata mai repede, care e chimia. Da, exact ca la un inceput de relatie! Dupa ce simti ca intelegi care este inclinatia ta emotionala, verifica optiune prin niste filtre pragmatice. De exemplu, te atrage o organizatie dar pragmatic nu ti se potriveste postul care ti se ofera. Ai grija totusi ca filtrele pragmatice sa nu „omoare” decizia. Mai degraba incearca sa testezi optiunea de care te simti atrasa. Profita daca se poate de o perioada de proba sau de vizite la locul in care vei lucra, discutii cu viitorul manager, viitorii colegi etc.

hugs,
lexy

Calatorie in timp...

Sau altfel spus, un alt articol! De gasit aici: http://www.121.ro/content/show_article.php3?article_id=5610 sau mai jos...

Cateodata ma gandesc ca e ceva in neregula cu perceptia pe care o avem despre scoala... sau despre maturizare...

Imi amintesc (destul de vag) ca inainte sa intru la scoala multa lume ma intreba "ce vreau sa ma fac cand voi fi mare?" si la vremea aceea dadeam raspunsuri fundamentate exclusiv pe latura emotionala: "vreau sa ma fac actrita" apoi "vreau sa devin balerina" cand deja incepusem cursurile de balet. Va amintiti si voi perioada asta? E perioada in care majoritatea copiilor iti vor da un raspuns direct din suflet, bazat pe ceea ce ii inspira si ii conecteaza emotional. De cate ori nu ati auzit un "vreau sa ma fac doctor", "vreau sa devin fotbalist", "vreau sa fiu pilot de formula 1" sau "vreau sa ma fac superman" ori "vreau sa devin printesa"? In perioada de care vorbim, vi s-au parut vreodata absurde raspunsurile de mai sus? Ei bine, poate superman sau printesa mai smulgeau cate un zambet dar niciodata, niciodata la varsta aia, nu erau contestate!

Mai clar imi amintesc ziua in care nu am putut sa mai merg la balet! Eram deja la scoala si parea ca prefer sa dansez mai degraba decat sa fac teme. Alerta! Pentru ca scoala era cea mai importanta, bineinteles ca s-a terminat povestea cu baletul si a trebuit sa "ma tin" de scoala! Revin, cred ca e ceva in neregula cu perceptia noastra despre scoala... e momentul in care balerinele trebuie sa se aseze si sa stea cuminti in banca, in care pilotii trebuie sa sa-si adune gandurile si sa demonstreze cel mult intelectual cum forta centripeta te poate destabiliza pe ipotetica pista de curse. E momentul in care fotbalistii tinuti in casa la teme "mor", ca sa se faca ingineri si printesele invata ca doar daca devii contabil ai siguranta zilei de maine.

Ulterior, unii din noi evadeaza! Pilotii de formula 1 sunt IT-isti campioni la nfs si lfs (n.a. need for speed si live for speed- jocuri PC), supermanii au ajuns campioni la World of Warcraft, iar printesele lasa jumatate de salariu lunar in mall ca sa uite de cat de mult s-au indepartat de ceea ce si-au dorit si cat de mult le displace "job-ul". Si aici ajung si la "maturizare"... Definitia mea? Maturizarea este perioada aia ciudata, in care toata lumea incearca sa iti spuna ca trebuie sa ai siguranta zilei de maine si ca iti trebuie o specializare care sa iti dea un post sigur, la o firma mare, cunoscuta. Maturizarea este perioada aceia in care toata lumea din jurul tau stie mai bine decat tine ce ar trebui tu sa faci si cum si cand si de ce! Maturizarea este momentul in care iti uiti visele, cedezi "presiunilor" si te consolezi rational cu ideea ca e normal ceea ce ti se intampla pentru ca li se intampla si multor altora din jurul tau!

Si totusi, ce faci atunci cand, intr-un mare moment de sinceritate, singur cu tine insuti, admiti ca ceea ce faci nu ti se potriveste? Primul sfat? Uita de rational! Vocea aceia interioara care incearca sa te convinga de cat de logic e ceea ce faci, e prima care trebuie sa taca! Numarul doi? Uita de ce vor altii de la tine si aminteste-ti de ce vrei tu de la tine! Ca individ vei fi cu adevarat valoros facand in primul rand ceea ce-ti place tie, ce te energizeaza, ce te pasioneaza si te "aprinde" din interior ca dragostea la prima vedere! Numarul trei? Aminteste-ti ca prea tarziu nu e niciodata azi!

Si ca sa va dau curaj, am sa inchei cu paragraful de admiratie: o admir pe prietena mea Ana, care satula de explorari in joburi cu multe ore de munca si prea putina pasiune, s-a intors la un vis si va termina curand facultatea de design, specializarea fashion marketing! Iar ca recomandari? Mie mi-a prins tare bine acum ceva timp sa citesc Ayn Rand - "The Fountainhead" si s-a completat bine cu Malcom Gladwell -"Blink" (in romana "(S)clipirea").

Dependenta de munca

Cineva mi-a pus cateva intrebari pentru un articol... parte din ele interesante :). m-am distrat raspunzand si mai jos... rezultatul. (romanian this time around...)

Este succesul in cariera = workaholism?

Cu certitudine succesul in cariera nu este echivalent cu “dependenta de munca” sau workaholism! In acelasi timp este adevarat ca este foarte prezent “folclorul” conform caruia cele doua sunt dependente si direct proportionale.

Daca privim din punctul de vedere al angajatului -al individului- succesul profesional consolidat se obtine din echilibrul intre viata personala si cea profesionala. Din perspectiva organizationala “mecanica”, este o alta ecuatie simpla: cu cat mai multe ore de munca cu atat mai mare “productia”.

Dilema eterna de management: organizatia mecanism sau organism?

Este organizatia un mecanism de “exploatat” la maxim de capacitate productiva pentru a genera profit cat mai mare pana in momentul in care uzura il face de nefolosit sau este organizatia un organism viu care trebuie “udat”, tinut la “lumina” si ingrijit constant pentru a da roade si a creste de la an la an, mai lent dar mai sustenabil?

Presiunea vremurilor pe care le traim si rata schimbarilor ne cere de multe ori atat de multa energie pentru prezent incat nu reusim sa mai pastram si pentru a vedea in viitorul pe termen mediu sau lung. E ca si cum am merge cu privirea in jos ca sa nu ne udam pantofii dar ne-am lovi cu crestetul de un indicator pentru ca nu am apucat sa ne uitam si in sus.

In ce masura depinde succesul in cariera de o doza de workaholism?

In aceeasi masura in care depinde nevoia de a incepe o cura de slabire de ceea ce percepem noi ca si “standard de frumusete”!

Exista organizatii care implicit pun o presiune tip “90-60-90” pe angajati: daca nu petreci suficient de multe ore la birou si nu faci sacrificii personale, nu esti “in tipare”. Ceea ce este chinuitor chiar daca ajungi la “dimensiunile” dorite.
Exista organizatii in care poti fi “si grasa si frumoasa” si asta de multe ori te aduce si mai devreme acasa :).
Cele mai consistente si puternice organizatii, rare insa, sunt cele care au capacitatea sa inspire un stil de viata sanatos dar si o convingere interioara puternica in a alege cele mai potrivite metode de a-ti atinge obiectivele! E decizia de a manca mai sanatos pentru ca VREI sa ai mai multa energie nu pentru ca TREBUIE sa ai mai putine kilograme.

Cat de greu este sa faci distinctia intre cei doi termeni?

Din nou, depinde foarte mult de mediul in care lucrezi. Asa cum spuneam, in unele organizatii cultura implica echivalenta dintre cei doi termeni. Si este ca un cerc vicios: intri intr-o organizatie, realizezi ca masura succesului tine de cat de “dependent” poti fi de munca ta, incepi sa acorzi din ce in ce mai mult timp serviciului si asta iti lasa din ce in ce mai putina energie si timp pentru a observa cat de mult ti s-a distorsionat perspectiva! E ca si cum te-ai inchide in casa preocupat sa acoperi fisurile din tencuiala fara a realiza ca din afara, vecinii vad cum casa ta e luata de o alunecare de teren.

Dependenta de munca este in aceeasi masura o cale catre succes cat este dependenta de alcool o cale catre fericire: stare de bine garantata dar cu dureri de cap si riduri premature.

De ce unele companii din Romania incurajeaza workaholismul?

In mare masura datorita presiunilor din mediu si a ratei de schimbare foarte ridicate. Factorii de mai sus genereaza mai departe presiune pe nivelul de efort impus fiecarui angajat, genereaza o doza mare de reactivitate si impiedica indivizii si organizatiile din a mai gasi timp si energie pentru eforturi proactive de anticipare si gandire pe termen mediu si lung.

Un exemplu graitor este cel al unui departament de resurse umane care datorita fluctuatiei foarte mari de personal (“uzura” rapida) este mult prea ocupat cu recrutarea (rezultat pe termen scurt) pentru a mai putea dezvolta angajatii (rezultat pe termen mediu si lung).

Sau altfel spus, suntem intr-o barca in care intra atat de multa apa incat toata lumea este preocupata si epuizata de aruncatul apei peste bord! Consecinta: nimeni nu mai are timp si energie sa peticeasca barca iar capitanul striga enervat ca daca nu muncim mai mult ne scufundam cu totii!

a state of mind...

as too many thoughts and daily irrelevancies cluttered in lately, i had a nihilist fist last evening... nothing major, just one of those denial phases when you gotta go low enough to feel that you're higher after. one of those phases of mine in which I'd rather feel i don't belong and still be part of it all rather than feel that my belongingness engulfs me in a glittered trap.

at 8 am this morning i started a yogilates class (mixture of yoga and Pilates) that luckily brought me back spiritually into my ballet- classes times. it seems i might have slayed a piece of the demon through this.

tmr on my way to Vienna. meeting most of my former eb, plus boyfriends :). I'm so ready for some long chatting, drinking, provoking nights and days that shall slowly fall into one another as one :).

may you be chilled!